A CĂDEA ȘI A SE RIDICA

Un frate călugăr a fost invitat odată să predice într-o închisoare ai cărei pușcăriași aveau faimă de oameni foarte periculoși. Deținuții, obligați de către comandantul închisorii, îl așteptau în capelă. Bunul nostru predicator, care era cam împrăștiat, se îndreptă către pupitru cu un ghinion atât de mare, încât, încercând să urce treptele, se împiedică și căzu rostogolindu-se. Hohotele de râs ale acelei audiențe atât de periculoase au fost răsunătoare atunci când l-au văzut în acea postură ridicolă: de-a bușilea la pământ și cu nasul însângerat.

Astfel zăcu fratele nostru o bucată de vreme, după care se ridică cu hotărâre, urcă iute treptele pupitrului și spuse:

– Ați râs de mine pentru că am căzut, însă nu ați aplaudat pentru că m-am ridicat. Asta am venit să vă spun, aceasta este esența predicii mele: omul se poate ridica după căderea sa.  Nu contează că a comis erori foarte grave și crime chiar; întotdeauna poate să se ridice, să-și îndrepte viața, să se reabiliteze. Gândiți-vă bine la acest lucru! Gândiți-vă dacă nu cumva voi sunteți încă la pământ, fără voința de a vă ridica! Gândiți-vă!

Și împărți asupra tuturor o binecuvântare care fu primită într-o tăcere plină de respect.

Se obișnuiește să se spună că a cădea este foarte omenește, însă și mai omenește este, chiar dacă nu atât de ușor, a te ridica. Statura omului se vede atunci când este în picioare, drept, nu atunci când este culcat la pământ. Cel care, după o cădere, este capabil de a se ridica merită tot respectul și admirația.

Dumnezeu ține cont de căderile noastre și, de asemenea, ține cont de faptul că vrem să ne ridicăm. De aceea, și pentru aceasta a instituit sacramentul Pocăinței sau Spovada. Prin ea ne ridicăm și căutăm puterea – harul lui Dumnezeu – pentru a sta din nou în picioare.