A DĂRUI UMBRA

José Luis Martín Descalzo, într-un articol despre sfântul Camil de Lelis, povestește următoarea întâmplare:

„Printre lucrurile formidabile pe care le povestesc despre el biografii săi, se află unul care pe mine mă impresionează în mod particular. Natura l-a înzestrat pe Camil cu un trup de gigant. S-a întâmplat ca, mergând într-o zi împreună cu un tânăr novice, în timp ce soarele ardea puternic, Camil își puse în funcțiune fantezia – pentru că este nevoie de fantezie chiar și pentru a face caritate – și-i spuse tovarășului său:

– Frate, eu sunt foarte înalt. Mergi în spatele meu. Astfel îți voi ține umbră și te vei adăposti de soare.

În felul acesta au continuat să meargă, Camil trebuind să-și potrivească mersul după soare, pentru ca razele lui să nu-l afecteze pe tovarășul său”.

Atunci când ne gândim la ceilalți mai mult decât la noi înșine, întotdeauna găsim ceva de dat, chiar dacă și numai propria umbră.

Primul lucru pe care îl cere caritatea este a te dărui pe tine: a te gândi la ceilalți înainte de a te gândi la tine. Atunci când se obține lucrul acesta, acțiunea caritativă curge de la sine.

„Nu am nimic ce să dau”. Dă-te pe tine: timpul tău, auzul tău, zâmbetul tău, compasiunea ta… „Las Hermanitas de los pobres” (Surioarele săracilor) au o lemă foarte frumoasă: „Flori, înainte de pâine”. Știu că bătrânii de care se îngrijesc au nevoie mai mult de afecțiune decât de mâncare, mai mult de respect și demnitate decât de ajutoare materiale.

Există atâta foame de aceste flori!