A-L FACE PE ISUS SĂ RÂDĂ

Era o familie numeroasă și evlavioasă. La un moment dat, trec prin fața unei biserici, iar mama propune:

– Intrăm să-l salutăm pe Isus. Însă doar un minut: îl salutăm și mergem mai departe, că e destul de târziu.

Intră în biserică, iar una dintre fetițe – de șase ani – îngenunchează și rămâne așa câteva clipe, nemișcată, cu genunchiul la pământ. Mama se apropie de ea și-i spune:

– Mergem, Carmen.

Iar fetița îi răspunde foarte serioasă:

– Un moment, că-i spun un banc.

Nu cunosc hazul pe care l-ar avea bancul. Însă cu siguranță că pe Isus l-a făcut să râdă. Binecuvântată aspirație a acestei fetițe: aceea de a-l înveseli pe Domnul.

Noi, oamenii, îi dăm lui Dumnezeu destule motive de lehamite. Nu ar fi rău să ne străduim să-i dăm din când în când vreun motiv de bucurie. Câte lecții nu ne oferă cei mici!

De ce, atunci când tratăm cu Domnul, devenim serioși și triști? Pretindem ca cei mici să se comporte asemenea celor mari, când, de fapt, noi, cei mari, suntem cei care trebuie să devenim asemenea copiilor: „Adevăr vă spun: dacă nu veți deveni asemenea copiilor, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt 18,3).