A-L ÎNVĂȚA PE CEL CARE NU ȘTIE

Carlitos, de cinci ani, are o surioară, Carlota, de trei ani și jumătate. Într-o zi, merge la mama plângând.

– Ce ai? întreabă mama.

– Carlota m-a tras de păr.

Mama, căutând să impună pacea, îi spune:

– Nu te supăra, Carlitos. Surioara ta, cum este mică, nu știe că a trage de păr doare. Ți-a făcut-o pentru că nu știe că doare.

Copilul pleacă împăcat să se joace cu sora lui. Peste câteva minute, mama aude plâns: de data aceasta plângea Carlota. Carlitos o liniștește:

– Acum deja știe că doare.

A-l învăța pe cel care nu știe este o faptă de caritate și una, poate, dintre cele mai importante. Desigur, cunoașterea, pur și simplu, nu vindecă, nici nu salvează. Trebuie să fii consecvent și să trăiești de acord cu ceea ce cunoști. Însă fără a cunoaște adevărul este, practic, imposibil să trăiești de acord cu el.

Trebuie să înveți adevărul cu caritate, cu iubire. Motivul acestei învățări nu poate să fie răzbunarea, nici amorul propriu.

Noi, creștinii, suntem chemați și obligați să cunoaștem adevărul, să-l trăim și să-l transmitem.

Ar fi foarte grav să ni se poată spune ceea ce Paul Claudel le reproșa creștinilor cu care conviețuise:

„Voi, cei care aveți lumina, ce ați făcut cu ea?”