A LĂSA SĂ TREACĂ LUMINA

Un tată obișnuia să-l ia cu el la Liturghie pe unul dintre copii, de 3 sau 4 ani. Mergeau, de obicei, la o biserică unde erau vitralii.

Într-o zi, micuțul îl întrebă pe tatăl său cine erau acei oameni din vitralii. Tatăl, fără alte explicații, îi spuse:

– Sunt sfinții.

La câtva timp după aceea, se vorbea în casă despre beatificarea unui preot. Tatăl îl întrebă pe puști:

– Tu știi ce-i acela un sfânt?

– Da – răspunse copilul. Sfinții sunt cei care lasă să treacă lumina.

Mare parte din dezmierdările lui Dumnezeu, din afecțiunea lui, ajunge la noi prin intermediul oamenilor: părinți, medici, prieteni… Acesta este un adevăr îmbucurător.

Însă nu este mai puțin adevărat că această iubire a lui Dumnezeu trebuie să ajungă la cei de lângă noi prin intermediul nostru.

Trebuie să fim făgașe curate, pe unde iubirea lui Dumnezeu să poată circula în mod liber către cei care se întâlnesc cu noi în viață. Marele bușon, marele obstacol, este amorul propriu, egoismul: paralizează iubirea divină și nu o lasă să circule.

A fi creștin presupune ca Dumnezeu să poată să-i iubească pe cei care ne înconjoară cu propria noastră inimă: să lăsăm să treacă lumina iubirii lui Dumnezeu.