A-ȘI ARĂTA IUBIREA

În filmul „El violonista en el tejado” (Violonistul de pe acoperiș), protagoniștii formează o familie fericită, cu șase fete care, rând pe rând, se îndrăgostesc și se căsătoresc. Într-una dintre scene, tatăl, observând îndrăgostirea pasionantă a uneia dintre fiicele sale și gândindu-se că el nu simte lucrul acesta fată de soția sa, i se adresă soției sale, Golde, oarecum timorat, și avu cu ea următoarea discuție:

– Mă iubești?

– Te iubesc? întrebă ea, surprinsă de întrebarea soțului.

– Da, mă iubești?

– Timp de douăzeci și cinci de ani ți-am spălat hainele, ți-am gătit mâncarea, ți-am făcut curat în casă, ți-am dat copii, am muls vaca. Acum, după douăzeci și cinci de ani, de ce-mi vorbești despre iubire? Sunt soția ta.

– Știu toate astea, însă mă iubești?

– Timp de douăzeci și cinci de ani am trăit cu tine, luptând cu tine, îndurând foame. Timp de douăzeci și cinci de ani patul meu a fost și patul tău. Dacă aceasta nu este iubire, atunci ce este?

– Așadar, mă iubești?

– Fără îndoială că da.

– Și eu fără îndoială că te iubesc. Aceasta nu schimbă cu nimic lucrurile, însă chiar și așa, după douăzeci și cinci de ani, este bine să o știi.

„Este bine să o știi”. Bine, profitabil și necesar. De ce să nu-ți exprimi afecțiunea atunci când există cu adevărat? Pentru a o face, este de ajuns să te gândești că celuilalt îi provoacă o mare bucurie să audă aceasta.