ABBA, TATĂ

O doamnă la vreo șaizeci de ani, în al cărei suflet Duhul Sfânt lucra în mod profund, spunea:

– Eu nu sunt în stare să recit „Tatăl nostru” de la cap la coadă, pentru că, numai ce încep și-l numesc pe Dumnezeu Tată și-mi dau seama că-l numesc Tată pe Dumnezeu, mi se strânge inima într-atât, încât nu mai sunt în stare să continui.

Lucrarea Duhului Sfânt în sufletul nostru este aceea care ne face să strigăm, adresându-ne lui Dumnezeu: „Abba, Tată!” (Rom 8,15). De asemenea, este lucrarea  Duhului Sfânt aceea care ne face să gustăm și să savurăm ceea ce semnifică a fi fii ai lui Dumnezeu, să descoperim minunăția unei atari rudenii.

La sfânta Liturghie, una dintre formulele propuse de către liturgie pentru a introduce rugăciunea „Tatăl nostru” spune: „Îndemnați de porunca Mântuitorului și povățuiți de învățătura sa dumnezeiască, îndrăznim a spune” (audemus dicere, ceea ce înseamnă „avem curajul, îndrăzneala”).

Aceasta este cea mai mare îndrăzneală a omului: să-l numească Tată pe Dumnezeu.