ALCHIMIE DIVINĂ

Mergeam cerșind din poartă în poartă pe uilița satului, când, deodată, caleașca ta de aur a apărut în depărtare, ca un vis magnific. Iar eu mă întrebam uimit cine să fie acel Rege al regilor.

Speranțele mele au zburat până la cer și m-am gândit că zilele mele rele au luat sfârșit. Și am rămas așteptând pomeni spontane, comori împrăștiate prin praf.

Carul s-a oprit lângă mine. M-ai privit și ai coborât surâzând. Simțeam cum fericirea vieții a ajuns la capăt. Iar tu, deodată, mi-ai întins mâna, spunându-mi: „Ai ceva să-mi dai?”

Ah, ce inspirație a regalității tale! Să ceri de la un cerșetor! Eu eram zăpăcit și nu știam ce să fac. Apoi am scos încet din desaga mea un bobuleț de grâu și ți l-am dat.

Dar cât de mare nu mi-a fost surprinderea când, deșertând seara desaga, am găsit un bob de aur în mormanul de nimicuri. Cât de amar am plâns că nu am avut inima de a mi te dărui cu totul!

Dumnezeu transformă nu în aur, ci în glorie tot ceea ce-i dăm.

Zgârcenia noastră îl leagă pe el la mâini, iar pe noi ne sărăcește.