„ANTIPOTOP”

O fetiță de vreo cinci anișori, o întreabă pe bunica sa:

– Bunicuțo, tu ai fost cu Noe în arcă atunci când a venit potopul?

– Nu, draga mea, nu! Doamne ferește!

– Atunci, cum te-ai salvat?

Copilul mic, de cinci sau șase ani, își imaginează că bunicii sunt de dinaintea potopului. Când va avea cu zece ani mai mult, în jur de cincisprezece, îi va considera pe părinții săi mai „îvechiți” decât Noe.

Este interesant de văzut cum se schimbă viziunea pe care o are fiul despre tatăl său de-a lungul vieții:

În jurul vârstei de șase ani spune: „Tata știe totul”.

Pe la nouă: „Tata știe aproape totul”.

Pe la doisprezece: „Sunt multe lucruri pe care tata nu le știe”.

Pe la cincisprezece: „Tata nu știe nimic”.

La douăzeci și cinci: „Îl voi consulta pe tata”.

La patruzeci și cinci sau cincizeci: „Ce bine-ar fi să-l am pe tata”.

Însă trebuie să treacă prin „tata nu știe nimic”. Este bine ca acest lucru să fie văzut drept ceea ce este: o stație intermediară, nu capătul.