APĂ VIE

Evanghelia de astăzi (In 4,5-42) ne prezintă povestea emoționantă a femeii samaritene care a venit la fântână. Această relatare evanghelică se citește întotdeauna în anul liturgic A și este opțională pentru anii B și C. Însă acest episod se potrivește de minune cu tema la care medităm în această perioadă, despre cele patruzeci de zile ale lui Isus în pustiu.

În primul rând, întâmplarea a avut loc la amiază, când majoritatea femeilor rămâneau în casă, pentru a evita căldura. Femeia a mers însă la fântână în timpul arșiței zilei pentru a evita să se întâlnească cu alte femei, de teamă să nu se întâlnească cu ele și să fie judecată de acestea din cauza vieții ei păcătoase.

De asemenea, relatarea pune în evidență tema centrală a potolirii setei, la care am meditat și noi în acest Post Mare, când am reflectat la Isus în pustiu. Când Domnul a întâlnit-o pe această femeie la fântână, este clar că acesteia îi era sete din punct de vedere fizic; mai mult însă, îi era sete și din punct de vedere spiritual. Ea căutase să își potolească această sete căsătorindu-se cu mai mulți bărbați și acum trăind cu cineva care nu era soțul ei. Când Isus a văzut-o, i-a adresat o cerere interesantă, cu o semnificație spirituală profundă. El i-a spus pur și simplu: Dă-mi să beau. (In 4,7).

La prima vedere, acest lucru ar putea să nu ne pară surprinzător. Era cald, Isus putea fi însetat din punct de vedere fizic, iar femeia tocmai scotea apă din fântână. Dar trebuie să înțelegem cererea lui Isus la un nivel mult mai profund, spiritual. Setea pe care Isus o simțea era pentru credința și convertirea ei. El dorea să o elibereze de viața ei marcată de păcat și rușine. Dorea ca femeia să experimenteze o revigorare a sufletului ei. Din acest motiv, Isus a continuat spunând despre apa din fântână: Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, ¹⁴ dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică (In 4,13-14).

Adesea, cei care sunt prinși într-un cerc vicios sau păcătos simt rușine, deznădejde și teamă. Isus a remarcat aceste trăiri și în sufletul femeii respective. El a înțeles că era prinsă în această spirală a păcatului și a voit să o elibereze.

Când ne confruntăm cu propriile noastre greșeli, mai ales dacă ne simțim prinși într-un vârtej al păcatului, trebuie să ne îndreptăm privirea către Inima milostivă și plină de compasiune a lui Isus, care ne întinde mâna, așa cum a făcut și cu femeia samariteană. Mai mult decât atât, când observăm că alții sunt prinși în vâltoarea păcatului, trebuie să radiem față de ei, prin viața noastră, iubirea Inimii lui Isus, fără a-i judecată și fără a-i condamna.

La sfârșitul întâlnirii, femeia samariteană și-a lăsat ulciorul cu apă la fântână, ca simbol al faptului că a primit Apa vie, care a devenit instantaneu pentru ea izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică. Această scurtă întâlnire cu Isus i-a astâmpărat atât de mult setea spirituală încât a uitat complet de setea ei fizică. A plecat uimită și fericită.

Gândiți-vă la Isus stând la fântână și că mergeți să luați apă purtând în suflet greutatea și uscăciunea păcatelor dumneavoastră. Isus nu vă condamnă. El dorește să vă elibereze. Vrea să vă ofere apa vie a harului. Dorește și să-i alinați setea având încredere în milostivirea și îndurarea sa nesfârșită. Și când îi veți întâlni pe alții care sunt prizonieri ai unei vieți păcătoase, fiți pentru ei reflexie a iubirii Inimii milostive a lui Isus.