Este impresionantă influența pe care o poate avea în viața  omului o poveste din copilăria sa. Paul Sartre povestește o întâmplare care i-a marcat viața și modul său de a gândi:

„Într-o zi, i-am înmânat profesorului o compunere despre «Pățilă». I-a încântat pe toți din familie, iar mama a transcris-o cu propria-i mână. A obținut doar medalia de argint. Această decepție m-a cufundat în impietate… Am mai menținut timp de câțiva ani relații publice cu Atotputernicul, însă, în privat, am încetat să-l mai vizitez…

O singură dată am avut sentimentul că exista. Mă jucasem cu niște paie de chibrit și arsesem un covoraș. Încercam să repar distrugerea, când, dintr-o dată, Dumnezeu m-a văzut. Am simțit privirea-i în interiorul capului meu, în mâinile mele. S-a tot învârtit prin baie, oribil de vizibil, ca un alb viu. M-a salvat indignarea. M-am înfuriat împotriva unei atari indiscreții grosolane; am hulit, am murmurat ca bunicul meu: «Dumnezeu blestemat, Dumnezeu blestemat, Dumnezeu blestemat». Nu m-a mai privit niciodată” („Les mots”, 1963).

 

Ateismul nu este niciodată un punct de sosire. Nu este o concluzie la care se ajunge pe baza unui studiu profund.

Este, mai curând, un punct de plecare: se pleacă de pe o poziție atee și pe această poziție se edifică viața și modul de a gândi.

Această atitudine față de Dumnezeu se formează, de cele mai multe ori, în copilărie. 

Cei care dăm o idee, o imagine, de Dumnezeu copiilor — părinți, profesori, preoți — avem o responsabilitate îngrozitoare.

Agustin Filgueiras Pita, De vorbă cu Isus, Sapientia, Iași, 2013