BUNUL CIZMAR CÂRPACI

N-am știut niciodată numele său și l-am numit întotdeauna „cizmarul cârpaci de-aici, de aproape”. Avea atelierul foarte aproape de casa mea. De câteva ori i-am dus încălțăminte, ca să o repare. Făcea totul la mână, ca vechii cizmari cârpaci, și dura câteva zile. Avea pe jos o mulțime de papuci pentru reparat. Spunea:

– Ziua cutare, la ora cutare.

Și niciodată nu greșea. Era știut printre vecini că nu ieșea niciodată din atelierul său, ascuns în incinta unui vestibul. L-am întrebat dacă era adevărat și mi-a spus că da. L-am întrebat dacă avea curiozitatea de a merge într-un anumit loc, să vadă alte lucruri, și mi-a spus că nu. L-am întrebat dacă-i era de ajuns munca lui zilnică și mi-a spus că da. L-am întrebat dacă era fericit cu atât de puțin și mi-a spus că da. Am vrut să aflu mai mult, am vrut să știu motivele și mi-a dat această explicație:

– Păi, mie îmi place să repar pantofi.

Un aspect al asemănării omului cu Dumnezeu se află în capacitatea de a munci: Dumnezeu creează, omul face. Dumnezeu face lucrurile cu drag, cu iubire, pentru că le iubește.

Sfârșind de creat fiecare lucru, „a văzut Dumnezeu că era bun”. Ar trebui să putem simți întotdeauna, în mod natural și supranatural, satisfacția lucrului bine făcut.