CALUL PIOS

Un om traversa un râu călare pe calul său. Ajungând la mijlocul râului, calul se opri și nu era chip să-l facă să pornească din nou. Stăpânul îl lovea și slobozea pe gură înjurătură după înjurătură. O femeie, care se afla pe malul celălalt, îi spuse:

– Ar fi mai bine ca, în loc să înjuri, să spui un „Tatăl nostru”.

– Nu e rea ideea, răspunse călărețul. Dar dacă se pune calul în genunchi?

A te pune în genunchi, a te face mic, a recunoaște propria micime înaintea lui Dumnezeu, este un lucru foarte greu de făcut. Mândria, tovarășa de nedespărțit a omului, ne împinge mai degrabă să ne „întindem”, să ne înălțăm, să ne credem niște dumnezeiași.

Însă a îngenunchea, a rămâne uimit în fața măreției lui Dumnezeu, este ceva profund uman. De asemenea, este ceva exclusiv uman. Calul ar putea să se aplece, să se lase în jos și chiar să-și îndoaie genunchii. A îngenunchea – în sensul deplin al cuvântului -, doar omul poate să o facă.