CÂRMACIUL

Într-o barcă, într-o zi teribil de furtunoasă, un copil de șase ani era foarte liniștit, zâmbitor și cânta. Unul dintre marinarii speriați îl întrebă dezorientat:

– Ascultă, copile! Ție nu ți-e teamă că ne scufundăm? 

– Cum să-mi fie teamă – răspunse copilul –, când tatăl meu este cârmaciul?

Faptul de a ști că la cârma vieții mele este un Dumnezeu care îmi este Tată este un motiv de multă pace. La vreme de furtuni aș putea să amețesc, însă știu că sunt în mâini bune.

Aceasta, desigur, nu face ca lucrurile să nu coste. Pe Isus l-a costat sudori de sânge. Însă în toiul furtunii este reconfortant și încurajator să știi în ce mâini se află cârma.

Ajuns în tărâmuri pustii,

El îmi dă curaj ca să continui

Și dacă mă odihnesc, îmi stă alături.

Iar când trebuie să urc pe munte

(Calvar îl numește el),

simt în mâna lui prietenoasă,

care mă ajută, o rană dureroasă.

(Breviar: Imnul Orei medii, vineri din săptămâna I).