CE IEI CU TINE?

Un bătrânel nu avea un adăpost sub care să-și dea obștescul sfârșit. Cu istețime începu să se dea drept bogătaș, doar, doar mușcă cineva și-l îngrijește în ultimele sale clipe de viață.

O pereche „caritabilă” l-a luat acasă și l-a îngrijit cu mult interes. Când bătrânul se îmbolnăvi, chemară îndată un notar, ca să facă testamentul.

Ce minunat! Lăsa celor care l-au îngrijit atât de bine terenuri, păduri, apartamente… până la un moment dat când nu a chitit-o prea bine și a spus:

– Las apartamentul doi de la numărul 18 de pe strada Real…

Notarul dădu o palmă în mânerul scaunului și spuse:

– Cum? Apartamentul ăsta este al meu!

Iar bătrânelul, fără să se agite, adăugă:

– Ei, să fie! Oricum, de dat tot îl dau.

Lăsa totul. Dar ce luăm cu noi?

Sfântul Ioan, în Apocalips 14,13, spune: „Fericiți cei morți, cei care de acum mor în Domnul. Da, fericiți, spune Duhul, căci se vor odihni de oboselile lor, căci faptele lor îi urmează”.

Îi însoțesc „faptele lor”, nu lucrurile lor. Lucrurile trebuie să le lași.

Știind aceasta, este absurd să ne străduim atât de mult în a aduna lucruri pe care va trebui să le lăsăm și atât de puțin în a acumula fapte bune care ne vor însoți pe veci.

„Și când va fi gata de plecare nava care niciodată nu se mai întoarce, mă veți găsi la bord, fără bagaje, aproape gol, precum fiii mării” (Antonio Machado).