CEEA CE-L AMUZĂ PE DUMNEZEU

Jan Dobraczynsky, în deosebit de plăcuta lui carte „Umbra Tatălui”, povestește călătoria Sfintei Fecioare și a Sfântului Iosif de la Nazaret la Betleem. Drumul este anevoios și obositor, mai ales pentru Maria, gata să nască. Sfântul Iosif este îngrijorat de greutățile prin care trec și care-i așteaptă. Maria îl liniștește:

– De ce te îngrijorezi înainte de vreme? spuse dânsa. Nu te neliniști cu presupuneri. Cel Preaînalt nu va înceta să vegheze.

A consimțit dând din cap, însă nu a scos niciun cuvânt, Ca un fulger, se gândi: „El veghează, însă mie nu-mi precupețește nici un efort!” Ca și când ar fi ghicit gândul său, ea spuse:       

– Nu se va întâmpla nimic din ceea ce ar putea să fie în contradicție cu voința sa. El ne veghează și ne ajută. Pe toți. Însă ne lasă să ne ostenim, ca să ne punem toată încrederea în el.

– Mă preocupă însă – spuse el – să nu ajungi la capătul puterilor.

Simți pe brațul său mângâierea mâinii sale.

– El cunoaște și oboseala mea.

– Poate că nu voia să pornim la acest drum…

Ea surâse.

– Oamenii nu sunt altceva decât oameni, pot să greșească.

Deseori cred că lui Dumnezeu îi place să îndrepte greșelile.

Pe Dumnezeu îl amuză să corecteze erorile noastre. Partea proastă e că noi, de multe ori, pretindem să corectăm ceea ce ne par a fi erorile sale. Afacere proastă.

Atunci când viziunea sau voința lui Dumnezeu și a mea nu coincid, nu el este cel care greșește.

Aceasta, care în teorie este simplu de acceptat, în practică obișnuim să o uităm.