CELRĂUAMINUL

– Copii, de ce anume vă este teamă? îi întrebă la școală profesorul pe elevii săi, pentru a-i introduce în lecția pe care urma să o predea.

Gheorghe răspunse:

– Eu mă te de celrăuamin.

Profesorul, mirat, îl întrebă:

– Ce-i asta?

– Nu sunt sigur, dar trebuie să fie ceva teribil, pentru că mama spune mereu la sfârșitul rugăciunii: „și ne mântuiește de celrăuamin”.

„Mântuiește-ne de celrăuamin”. Binecuvântate mamele care îi învață pe copiii lor să se roage, chiar dacă uneori fac posibilă neînțelegerea unor lucruri. Ceea ce este trist este să descoperi copii pe care mamele lor nu i-au învățat să se adreseze lui Dumnezeu. Deficitul pe care-l poartă acești bieți micuți cu greu îl vor putea depăși în tot restul vieții lor. Ceea ce se învață pe brațele mamei, în cei șapte ani de-acasă, are un gust aparte, special.

Acum, bine, trebuie să ne gândim dacă cei care ne aud cum ne rugăm sunt în stare să înțeleagă ceea ce spunem. Dacă am vorbi cu ai noștri la viteza cu care vorbim cu Domnul sau cu sfânta Fecioară Maria, ne-ar mai înțelege?

A ne ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. A bolborosi rugăciuni este altceva.