CER ÎNDEPĂRTAT

După ce a suferit un timp, o femeie muri. Fiica sa, o fetiță micuță, întrebă unde s-a dus mama. I s-a spus:

– A mers în cer.

– Și este bine, nu mai este bolnavă? continuă să întrebe fetița.

– Da, acum este foarte bine.

– Și unde se află cerul? Vreau să merg să o văd.

La aceste cuvinte ale fetiței, se petrecu o oarecare tulburare printre cei mari. În cele din urmă, căutând să o liniștească, spuseră:

– Dacă ești bună, vei merge să o vezi și vei fi pentru totdeauna cu ea. Însă nu acum! Mai târziu! Nu te grăbi.

Curioasa contradicție omenească: scopul, fericirea, se află în cer. Însă fără grabă, fără silința de a ajunge repede.

Până în ce punct sunt convins că cerul este singurul lucru care merită? Ne agățăm de pământ precum mușchiul de stâncă.

Suntem „cetățeni ai cerului” (Fil 3,20). Pe pământ suntem în trecere, în împrumut. Patria noastră este gloria cerească. Suspinăm în a ne întoarce în patria noastră sau, mai degrabă, ne conformăm cu exilul?