CINE ERA SURDUL?

Un domn căsătorit îi spunea unui prieten de-al său, medic:

– Sunt foarte îngrijorat de soția mea. Pe zi ce trece este tot mai surdă și nu vrea să recunoască. Cum aș putea să-i demonstrez că își pierde auzul?

– Păi, așază-te la zece pași de ea și pune-i o întrebare – îl sfătui prietenul său. Dacă nu răspunde, mai faci un pas către ea și o întrebi din nou și, dacă nu te aude, alt pas… și tot așa până reușești să te faci auzit. Peste o lună, mai mult sau mai puțin, repeți aceeași operațiune și, în felul acesta, vezi dacă-și pierde sau nu auzul.

În aceeași seară s-a pus pe treabă. Așezat la zece pași de soția sa, o întreabă:

– Ce mâncăm în seara asta?

Neauzind niciun răspuns, a înaintat pas cu pas, repetând de fiecare dată întrebarea. Când întrebă pentru a șasea oară, o auzi pe soția sa care îi spunea:

– Turtă de cartofi! Ți-o spun pentru a cincea oară.

Este ușor să vezi defectele la ceilalți, chiar și atunci când nu le au, și este foarte greu să le vezi la tine însuți, oricât de reale ar fi. Atunci când normalitatea altuia este privită prin prisma defectelor proprii, se vede deformată, apare defectuoasă.

De această eroare de observație nu este lipsită nici căsătoria.