CIUDĂȚENIA DE A NU FI CIUDAT

Am auzit odată povestindu-se o întâmplare a unui preot, care mi se pare simpatică. Aflându-se la Pamplona, s-a dus la o frizerie, ca să se tundă. A început să converseze cu frizerul și, mânat de dorința sa de a-l apropia de Domnul pe cel care se afla alături de el, i-a vorbit despre sfințirea, ca frizer, la propriul său loc de muncă. Îi spunea că, făcând ceea ce trebuia să facă, să tundă părul clienților săi, ar putea și ar trebui să fie sfânt.

Bietul frizer se pare că nu înțelegea prea mare lucru. La un moment dat, spuse:

– Sfânt! În sat la mine era o doamnă căreia lumea îi spunea „sfânta”… S-a dus să trăiască la munte și să se hrănească cu iarbă.

Preotul, surâzând și cu delicatețe, îi spuse imediat:

– Fiule, femeia aia nu era o sfântă. Aia era o capră.

Sfințenia nu constă din a face lucruri ciudate. Unii sfinți au făcut lucruri ciudate, însă facem mult mai multe și mai ciudate cei care nu suntem sfinți.

„Sfânt este cel care face ceea ce Dumnezeu vrea, când Dumnezeu vrea, cum Dumnezeu vrea și tocmai pentru că el vrea” (sfântul Toma).