CO-EDUCARE FRATERNĂ

Un copil – singur la părinți – locuia într-un sat lângă o familie formată din tatăl și cinci copii, orfani de mamă. De mai multe ori s-a întâmplat să fie în casa lor la vremea prânzului. Atunci când puneau pe masă un vas cu diferite porții de mâncare, oricare ar fi fost, unii frați puneau o întrebare care pe prietenul lor, singur la părinți, îl cam deruta:

– Câte bucăți vin la fiecare?

El niciodată nu a pus această întrebare acasă la el. Nu era nevoie să se gândească la alții și să țină cont de ei. Era de ajuns să se gândească la ceea ce-i plăcea lui. 

Frații își șlefuiesc o seamă de egoisme unii altora. Învață, în mod necesar și instinctiv, să se gândească și la ceilalți.

Copilul unic, singur la părinți, dacă nu are niște părinți foarte capabili, chibzuiți și deloc egoiști, cu ușurință se transformă într-un tiran.

Unul dintre marile rele de astăzi este că societatea, cel puțin cea occidentală, este formată, în mare parte, din copii unici, singuri la părinți. „Perechea” sunt doi copii unici: un singur băiat și o singură fată.

Câte influențe pozitive și, de asemenea, bucurii se pierd în aceste cămine!