CRĂCIUN

Era o familie numeroasă cu cinci copii: două fete și trei băieți. Când cea mai mică dintre fete avea șaisprezece ani, intră în infernul drogurilor.

Timp de trei ani părinții și frații suferă enorm din cauza fetei. În cele din urmă, într-o zi, se reunește consiliul familiei, sătui cu toții de a mai suferi și suporta atâta și hotărăsc să o dea afară din casă. Tatăl intervine și spune hotărât:

– Dacă ea pleacă din casă, eu îmi fac valiza și mă duc cu ea.

Omul, prin păcatul său, a rupt prietenia cu Dumnezeu. Dumnezeu, ca și cum și-ar ieși din ale sale, se face om pentru a veni în căutarea noastră. Cea mai mare dovadă a iubirii pe care Dumnezeu o are față de noi stă în aceasta: și-a asumat mizeria noastră pentru a ne ridica din ea. „S-a umilit pe sine, luând firea de sclav… ” (Fil 2,6) pentru a ne ridica pe noi, cei care eram robii păcatului, la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Crăciunul nu este o invenție omenească. Niciodată noi, oamenii, nu ne-am fi imaginat așa de mult. Crăciunul este o nebunie a iubirii lui Dumnezeu. Doar lui i se poate năzări așa ceva. „Inima are rațiuni, motivații, pe care rațiunea nu le înțelege” (Pascal). Când este vorba de Iubire, Dumnezeu, e normal să fim zăpăciți, năuciți.

Nu mă pot „obișnui” să celebrez Crăciunul.