CRUCI IMAGINARE

Se povestește despre sfânta Tereza de Avila că, atunci când a mers la Salamanca pentru a se ocupa de casa unde avea să fondeze primul său convent din acel oraș, a găsit-o ocupată   de niște studenți. Sfânta a reușit să-i convingă pe tineri să o cedeze. În noaptea respectivă, Tereza și o altă măicuță care o însoțea au rămas să doarmă acolo. Când se pregăteau să se culce pe jos, pe paie, și să se acopere cu niște pături pe care le-au primit împrumut, măicuța care o însoțea îi spuse:

– Maică Terea, dacă acum, că suntem doar noi două, aș muri, ce ați face?

La care sfânta, cu simțul său practic specific, îi răspunse:

– Să ne odihnim acum, soră, că de-o fi să se întâmple astfel, voi vedea eu ce am de făcut.

Dumnezeu nu dă haruri pentru imaginație. Le dă pentru realitate, pentru viața reală.

Atunci când ne imaginăm ceea ce se va petrece, vedem doar crucea, greutățile. Nu vedem ajutorul pe care îl vom avea atunci când va sosi, dacă va sosi acea greutate.

Este foarte plastic exemplul femeilor care, în Duminica Învierii, foarte de dimineață, merg la mormântul lui Isus (cf. Mc 16,1-8). Pe drum se gândesc la lespedea de piatră de la intrarea în mormânt. Au totuși curajul să continue drumul, iar când ajung, „piatra era dată la o parte”.

De câte ori nu ni se întâmplă și nouă la fel! Dacă avem curajul de a continua să luptăm, greutatea se destramă. Se destramă ori pentru că nu există, ori pentru că Dumnezeu a înlăturat-o, ori pentru că ne dă puterea de a o depăși.

Ceea ce contează și ceea ce ne revine este să mergem mai departe, să trăim momentul prezent cu conștiință deplină.