CU ISUS PE CALE
EVANGHELIA
L-au recunoscut la frângerea pâinii.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 24,13-35
În aceeaşi zi, iată că doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus, care era cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. 14 Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. 15 Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. 16 Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. 17 El le-a spus: “Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. 18 Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: “Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” 19 El le-a zis: “Ce anume?” Ei au spus: “Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. 20 Cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. 21 Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! 22 Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă 23 şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. 24 Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. 25 Atunci le-a spus: “O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! 26 Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” 27 Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. 28 Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. 29 Dar ei l-au îndemnat insistent: “Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. 30 Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. 31 Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. 32 Iar ei spuneau unul către altul: “Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” 33 Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, 34 care le-au zis: “Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. 35 Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.
Cuvântul Domnului
Doamne, te preamăresc și îți sunt recunoscător pentru acest timp de rugăciune. Îți mulțumesc că, în ciuda poticnelilor mele, continui să fii alături de mine și să mă susții. Te rog, deschide-mi ochii și urechile.
„Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei”
Isus a mers cu ucenicii pe drumul spre Emaus iar acum merge alături de noi. Când ne oprim să reflectăm la acest adevăr profund și îl lăsăm să pătrundă în inimile noastre, indiferent de starea noastră de spirit, de emoțiile pe care le simțim sau de situațiile cu care ne confruntăm, descoperim tărie în faptul că Isus pășește alături de noi. Ce mângâiere este această realizare! Ea este și ar trebui să fie izvorul puterii noastre și scutul nostru de protecție pe câmpul de luptă al vieții.
„Ei s-au oprit trişti”
Oare ucenicii nu l-au recunoscut pe Domnul pentru că priveau în pământ? Faptul că priveau în jos ar putea sugera că mințile lor erau închise și că inimile lor erau concentrate cu privire la ei înșiși, la întristarea simțită pentru moartea lui Isus, gândindu-se de ce și cum s-au putut întâmpla toate acestea! Când ni se întâmplă ceva neprevăzut, ne putem bloca și noi în formularea unor întrebări greșite. Poate fi de înțeles să ne întrebăm uneori cum și de ce, dar, pentru a crește în credință și a merge înainte, este mai util să ne întrebăm în rugăciune: „ce vrei să învăț din aceasta, Doamne?”. Dacă rostim această rugăciune cu umilință și sârguință, Domnul ne va inspira inimile, ne va umple de speranță și ne va oferi direcția potrivită.
„O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede”
Faptul de a fi provocați uneori ne poate scoate din universul nostru limitat, făcându-ne chiar să uităm pe moment de propria noastră tristețe. Este posibil ca ucenicii să nu-l fi recunoscut pe Isus pentru că erau prea afectați de propria lor așteptare greșită cu privire la modul în care Isus ar fi trebuit să salveze poporul și despre rolul pe care l-ar fi avut ei de jucat. Când Isus i-a reorientat pe ucenici să înțeleagă planul lui Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi, inimile lor deznădăjduite au început să se înflăcăreze de o nouă speranță. Suntem nesăbuiți atunci când ne agățăm de „agenda” noastră cu o atitudine sfidătoare de tipul „calea mea este cea mai bună”. Recurgerea la rugăciune, chiar și numai recunoscându-l pentru un moment pe Isus ca Domn care cunoaște, deja, toate răspunsurile, poate să ne facă să depășim orice dificultate și ne va ajuta la respingerea ispitei de a deține controlul absolut. Recunoașterea prezenței sale și a controlului suprem asupra oricărei situații ne va spori umilința și ne va face să prevenim luarea deciziilor pripite. Noi trebuie să fim mai întâi buni slujitori ai Domnului. Cea mai mare dorință a noastră trebuie să fie în permanență împlinirea voinței Sale, iar recunoașterea faptului că Isus ne este alături ne va ajuta să avem pace interioară.
Îți mulțumesc, Doamne, pentru că mă încurajezi să rămân atent cu privire la tine și a celor de lângă mine. Doresc împlinirea voinței tale mai presus de a mea. Renunțând la propria mea dorință de control, rămân deschis față de călăuzirea ta blândă.
Doamne, astăzi, prin harul tău, voi evita cuvintele sau acțiunile pripite, amintindu-mi că trebuie să fiu mai întâi un bun slujitor al tău și al aproapelui.
Material pregătit după o traducere adaptată a unui text publicat pe site-ul:
Urmăriți și: