DALI ȘI MOARTEA

L-au întrebat pe Salvador Dali:

– Dumneavoastră vă temeți de moarte?

– Da – răspunse.

– De asta vă temeți cel mai mult?

– Nu.

– De ce?

– Deoarece cred că, în cele din urmă, trebuie să se aranjeze.

Sigur că s-a aranjat: murind ca oricare muritor. Moartea nu-i respectă pe cei care se cred genii, nici pe cei care sunt. Cu atât mai puțin pe cei care nu sunt, nici nu se consideră ca atare.

După cum spune Jorge Manrique într-unul dintre

versurile sale:

Viețile noastre sunt râuri care se varsă în marea care este moartea. Acolo merg direct domnișorii să se sfârșească și să se consume. Într-acolo râurile învolburate, acolo pâraiele și cele mai mici firicele de apă: la fel sunt atât cei care trăiesc prin munca mâinilor lor, cât și bogații.

Este absurd să crezi că, pentru tine, „trebuie să se aranjeze”. Normal ar fi să te gândești: „cum mă aranjez eu”. Logic ar fi să caut să mă găsesc pe mine „aranjat”.