DEPRECIEREA VIEȚII

Genialul umorist și pictor Emilio Castelano prezintă într-una din benzile sale desenate următoarea scenă:

Apare un țăran cu un cățel jegos. Lihnit, căruia i se puteau număra oasele care, împreună cu pielea, forma întregul său trup redus.

Un prieten se întâlnește cu el și îi spune:

– Omule, dă-i ceva de mâncare bietului animal.

– Ei aș, la cât de puține face…

– Atunci omoară-l – îi replică prietenul.

– Ei aș, la cât de puțin mănâncă…

„La cât de puțin face…”. A măsura valoarea câinelui în raport cu utilitatea sa mai este de înțeles. În cele din urmă, câinele, ca animal, există ca să-i slujească omului. Partea rea este atunci când se folosește același calapod pentru a aprecia omul.

În societatea noastră – „care l-a scos pe Dumnezeu din orizontul existențial” – putem constata că tema vieții umane, atunci când este dezbătută în ambientele sociale, se abordează întotdeauna din perspective și cu criterii utilitariste, prin calcule raportate la bunuri. Viața umană, într-o societate de consum, este evaluată prin modul în care contribuie la mărirea bunăstării generale, și nu ca un bine de dezvoltat în vederea propriei vocații personale (CONFERINȚA EPISCOPALĂ SPANIOLĂ: Familia, sanctuarul vieții… 27 aprilie 2001, nr. 40).

Pierzându-l pe Dumnezeu din vedere, omul se devalorizează, iar primii care plătesc pentru aceasta sunt cei mai neputincioși: copiii și bătrânii.