DIN IAD ÎN RAI

Se povestește despre un general coreean că, murind și judecat fiind, a fost trimis în paradis. Însă când ajunse înaintea sfântului Petru îi veni o dorință și i-o expuse: să-și vâre nasul mai întâi pe ușa infernului, doar ca să-și facă o idee despre acel loc de suferință. „De acord, ți se oferă”, îi răspunse sfântul Petru.

Se uită prin ușa întredeschisă a infernului și văzu o sală imensă, plină de mese lungi. Pe ele se aflau multe străchini cu orez copt, bine condimentat, aromat și apetisant. Comesenii ședeau înfometați câte doi la fiecare străchinuță, unul în fața celuilalt. Ei, și? Păi, ca să ducă orezul la gură dispuneau – în stilul chinezesc – de două bețigașe, însă atât de lungi, încât, oricât de mult s-ar fi chinuit, nu le ajungea nici măcar un bob la gură. Acesta era supliciul, acesta era infernul lor.

„Îmi ajunge ce-am văzut”, spuse generalul. Reveni la poarta paradisului și intră. O sală asemănătoare, mese la fel, tot orez, bețigașe lungi. Însă de data aceasta comesenii erau bucuroși, surâzători și mâncau. De ce? Pentru că fiecare apuca  din mâncare cu bețișoarele sale și o ducea la gura tovarășului din față și totul mergea strună.

  Însuși Ioan Paul I comentează: „A te gândi la ceilalți, în loc de a te gândi la sine însuți, rezolvă problema, transformând infernul în paradis”. Acest fapt se întâmplă deja în viața aceasta, nu doar în cea viitoare.

„Legea carității este legea fericirii” (Alexis Carrel).