„DOAMNE, TU EȘTI CETATEA MEA DE REFUGIU”

Când micuțul Toma a împlinit nouă ani, familia lui, conții de Aquino, a încredințat educația sa călugărilor de la Montecassino. Toma a mers să locuiască la mănăstire.

Într-o noapte, s-a dezlănțuit ofurtună îngrozitoare. Călugărul care îl avea în grijă pe copil s-a apropiat de dormitorul acestuia cu teama de a nu se fi speriat de furtună. Spre surprinderea lui, a găsit patul gol. În zadar l-a căutat prin toată mănăstirea. În cele din urmă, l-a găsit în biserică, ghemuit lângă tabernacol și îmbrățișându-l.

– Ce faci aici? îl întrebă călugărul.

– Îmi era tare frică de furtună și, cum Isus potolea furtunile, am venit să stau cu el.

Călugărul surâse emoționat.

Însă la Toma de Aquino dragostea sa și dorința de a sta aproape de Domnul în sfânta Euharistie au crescut de-a lungul întregii sale vieți. Spre sfârșitul vieții mărturisea că a învățat mai mult stând în genunchi înaintea tabernacolului decât din toate cărțile de teologie. 

Prin întrupare, Dumnezeu s-a contopit cu omenirea întreagă. În Euharistie, se contopește cu fiecare om în parte.

Dumnezeu mă iubește până într-atât, încât se lasă mâncat.

Prezența din Tabernacol este izvor de pace și de siguranță. Domnul a rămas în sfânta Împărtășanie pentru a fi viaticul nostru: aliment pentru călătoria noastră.

De câte ori, fiind prost alimentați, nu ne confruntăm cu lipsa de putere în împlinirea obligațiilor!

Niciodată omul nu ar fi visat la așa ceva. Doar Dumnezeu poate ajunge până acolo.

„Oricât te-ai ascunde, logodnic divin, în multul ce-ai dat, te-au recunoscut… ” (Maestrul Joseph Valdivieso).