DOVADĂ CLARĂ

O familie care avea o fetiță mică merse în vizită la niște prieteni. Fetița nu voia să intre, fiindcă se temea de câinele gazdei.

– Nu-ți fie frică – îi spuseră. Nu te va mușca! Nu vezi că deja te cunoaște?

Iar fetița răspunse printre lacrimi:

– Păi, dacă mă cunoaște, să-mi spună pe nume.

„Dacă mă cunoaște, să-mi spună pe nume”. Micuța cere o dovadă clară. Nu-i sunt suficiente presupunerile în fața riscului unei mușcături, însă cere o dovadă pe care câinele nu o poate da. Nu aceasta este modalitatea unui câine de a arăta că ne cunoaște și ne prețuiește. Ar trebui să ne încredem în alte manifestări ale afecțiunii sale.

Fetița se temea de cățel întrucât nu arăta că o cunoaște așa cum ea voia. Noi ne temem de Dumnezeu. Nu reușim să ne încredem în el. Nu suntem, într-adevăr, convinși că ne cunoaște, ne iubește și că vrea și aranjează toate lucrurile spre binele nostru. După cum spune sfântul Paul: „Știm că toate lucrurile conlucrează spre binele acelora care-l iubesc pe Dumnezeu”: omnia in bonum (Rom 8,28). Atunci, de ce această teamă? Pentru că, slavă Domnului, el nu satisface întotdeauna mofturile noastre; nu le împlinește, întrucât alege mai bine decât noi. Câtă bucurie provoacă această încredere!