DURERE ÎNTEMEIATĂ

Într-un cimitir, un 0m plângea în hohote în fața unui mormânt. Din când în când, exclama cu glas de jale:

– Nu trebuia să fi murit niciodată! Tu nu trebuia să mori!

La o oarecare distanță, un alt 0m care îngrijea de un mormânt îl observă o bucată de vreme. În cele din urmă, compătimitor, se apropie și-i spuse:

– Trebuie să fii tare, omule. Toți am trecut prin asemenea momente… E vorba de tatăl sau de mama ta?

– Nu. Nicidecum – răspunse cel îndurerat. Cel îngropat aici este primul soț al nevestei mele.

Atunci când se plânge la un mort, nu întotdeauna se plânge pentru mort. De multe ori se plânge pentru sine.

Durerea față de răul altuia poate fi cauzată de dragostea față de acesta. Însă uneori este vorba mai degrabă de amorul propriu. Este mai ușor – și mai abundent – egoismul decât altruismul.

Aceasta se întâmplă inclusiv cu Dumnezeu, Tatăl nostru: de multe ori păcatele mele mă dor mai mult pentru că mă umilesc, pentru că nu se potrivesc cu ceea ce eu voiam sau îmi imaginam, decât pentru că sunt o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Și în remușcare poate să existe mai mult amor propriu sau mândrie decât iubire față de Dumnezeu, iar acesta este un lucru foarte periculos.