ECOUL

Santi are șase sau șapte ani. Locuiește cu părintii săi la oraș și în vacanță obișnuiește să meargă la țară, la bunici. Într-o zi, se juca de-a călărețul, călărind pe bastonul bunicului său, Cu toate puterile dădea pinteni „calului” său, spunând:

– Dii, dii căluțule, dii!

Și auzi că, în valea apropiată, cineva repeta cuvintele sale. Supărat, întrebă:

– Cine ești?

– Cine ești? fu răspunsul. Tot mai enervat, începu să-l insulte pe intrus:

– Fraiere, tâmpitule.

Însă vocea repeta insultele sale.

Căută încoace și-ncolo, ca să găsească „copilul ce își bătea joc de el”, însă în zadar: acesta nu apăru de nicăieri.

Se întoarse acasă necăjit și îi povesti bunicii sale ceea ce păți: cum „un copil ascuns își bătea joc de el și-l insulta”.

– Nu, Santi – îi spuse bunica. Nu era nici un copil. Era ecoul cel care-ți repeta cuvintele. Dacă, în loc de insulte, ai fi spus cuvinte prietenoase, ai fi auzit cuvinte prietenoase.

Se culege ceea ce se seamănă și ni se înapoiază ceea ce dăm. Un creștin trebuie să fie „un semănător de pace și de bucurie”.