FARISEUL ȘI VAMEȘUL
EVANGHELIA
Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit vameşul, nu fariseul.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 18,9-14
În acel timp, Isus a spus această parabolă unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii: 10 “Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş. 11 Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. 12 Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». 13 Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» 14 Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”.
Cuvântul Domnului
Părinte bun și milostiv, „fi milostiv cu mine, păcătosul” și ajută-mă să mă apropii de tine, în fiecare moment de rugăciune, cu umilința vameșului.
Fariseu sau vameș?
Fariseul vedea doar binele pe care îl făcea. Ne vedem noi înșine ca fiind „buni”? Cu câtă sârguință ne străduim să scăpăm de păcatele noastre lesne iertătoare? Cât de atent ne examinăm fiecare zi conștiința pentru a găsi urme ale păcatelor venale ? Cât de ușor ajungem să cădem în obiceiurile „minciunilor albe”, aparent inofensive, ale exagerărilor, ale vorbelor fără rost sau bârfelor? Fiecare păcat venial are consecințe: „Păcatul venial slăbește iubirea; el vădește o afecțiune dezordonată față de bunurile create; împiedică progresul sufletului în exercitarea virtuților și în practica binelui moral; e vrednic de pedepse vremelnice. Păcatul lesne-iertător deliberat și rămas fără căință dispune treptat la săvârșirea păcatului de moarte”. (Catehismul Bisericii Catolice Nr. 1863). Mulți dintre sfinți au recurs la mărturisirea deasă. Simțim noi greutatea păcatelor când suntem atrși spre acest sacrament? Cu cât suntem mai sensibili față realitatea păcatelor din viața noastră, cu atât mai ușor reușim să ajungem la confesional.
„Se ruga în sine…”
Din punct de vedere uman, acest fariseu avea „locul său” în templu, dar din punct de vedere spiritual nu-și dădea seama unde se afla sau cine era. El s-a rugat pentru sine; s-a comparat cu ceilalți. Credea că se cunoștea bine pe sine însuși, dar, în mod clar, nu era așa. Poate fi ușor să descoperim că timpul nostru obișnuit de rugăciune zilnică se transformă într-un monolog sau într-o lungă perioadă în care gândul ne este îndreptat în altă parte. În astfel de momente, și noi, de asemenea, ne rugăm pentru noi înșine. Haideți să ne reorganizăm și să abordăm timpul nostru de rugăciune cu o sinceritate reînnoită și cu o inimă deschisă. Isus va recunoaște efortul nostru și ne va binecuvânta, apropiindu-ne tot mai mult de Inima sa, invitându-ne să ne vindecăm.
„Îşi bătea pieptul…”
Vameșul stătea la distanță, declarându-se vinovat și bătându-și pieptul în semn de căință. Din fericire, nu ni se cere să ne exprimăm public vinovăția și durerea, decât prin prezența noastră la rând pentru Spovadă. Nici nu nu ni se cere să ne păstrăm la distanță de Cristos. Dar suntem încurajați să regretăm păcatele noastre. „Pocăința este o durere a sufletului și o detestare a păcatului săvârșit, unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor”. Când izvorăște din dragostea față de Dumnezeu iubit mai presus de toate, căința este numită „desăvârșită” (căință din iubire). O astfel de căință dobândește iertarea păcatelor lesne-iertătoare; dacă ea cuprinde și hotărârea fermă de a recurge, îndată ce este posibil, la spovada sacramentală, dobândește și iertarea păcatelor de moarte. Căința numită „nedesăvârșită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu, un impuls al Duhului Sfânt. Se naște din considerarea urâțeniei păcatului sau din teama de osânda veșnică și de celelalte pedepse care îl amenință pe cel păcătos (căința din frică)” (Catehismul Bisericii Catolice Nr. 1451-1453). Isus ne oferă un acces intim către Inima sa Preasfântă prin Sfânta Spovadă și ne dăruiește harul de a ne căi pentru păcatele noastre.
Doamne, Isuse Cristoase, te iubesc și mă străduiesc să cunosc și să împlinesc voința ta, dar, pentru că sunt păcătos, nu reușesc aceasta în fiecare zi. Prin harul tău, pot privi cu claritate asupra vieții mele și asupra alegerilor pe care le fac și, prin mila ta, mi se acordă mereu o nouă șansă… Știu că succesul nu ține de realizările mele, ci de cât de mult iubesc.
Doamne, astăzi, prin harul tău, mă hotărăsc să practic o cercetare atentă asupra fiecărei zile pe care mi-o încredințezi, petrecând cinci-zece minute seara, reflectând asupra modului în care am cooperat (sau nu!) cu harul tău.
Material pregătit după o traducere adaptată a unui text publicat pe site-ul:
Urmăriți și: