FEMEIA LUI CEZAR

Plutarh povestește, în „Viața lui Iuliu Cezar”, că unul dintre cei mai zvăpăiați căpitani ai ultimei republici romane, Clodius Publius Pulchrus, s-a îndrăgostit de Pompeia, femeia lui Iuliu Cezar. Întrucât nu reușea nicidecum să se apropie de ea, a pus la cale o capcană. S-a îmbrăcat în femeie și, folosindu-se de ocazia pe care i-o oferea celebrarea sărbătorii zeiței Bona (la care se permitea intrarea în casă doar a femeilor), reuși să intre în locuința lui Cezar.

A fost descoperit, însă a reușit să fugă. Cezar, deși era convins de nevinovăția femeii sale, a repudiat-o, justificându-și divorțul în fața Senatului cu celebra frază: „Femeii Cezarului nu-i este de ajuns să fie cinstită. Trebuie să și pară!”

A avea, a poseda și a fi: trei categorii pentru care omul se pune în mișcare. Sfântul Ioan Paul al II-lea vorbea despre necesitatea de a „da întâietate lui a fi”.

Fără îndoială, ceea ce este important este ceea ce cineva este. Însă aceasta nu înseamnă că nu contează, că nu are nicio valoare ceea ce cineva are și ceea ce pare. Nu este, nu trebuie să fie primul aspect, însă contează.

„Nicio virtute nu este virtute dacă nu este prudență”, spunea Sfântul Toma. Nu este prudent să pari a fi ceea ce nu ești, cu excepția cazului în care vrei să fii ceea ce pari. În acest caz, ceea ce se încearcă a fi afectează, pozitiv sau negativ, ceea ce ești.

Ceea ce este fundamental: a căuta să fiu ceea ce trebuie să fiu, iar a fi fiu al lui Dumnezeu înseamnă foarte mult.