FURIE SAU RĂBDARE?

Pentru mulți, supărarea și mânia sunt o realitate zilnică. Este ușor să cădem în capcana mâniei atunci când simțim că ni s-a făcut vreo nedreptate. Și, deși ni se întâmplă anumite nedreptăți, răspunsul potrivit nu ar trebui să fie acela de a păcătui, supărându-ne, ci iertând, iar și iar, și manifestând foarte multă răbdare. Acest lucru este dificil de realizat, deoarece, din punct de vedere omenesc, mânia sau supărarea par a fi reacții logice. Atunci când se întâmplă o nedreptate gravă și publică, oamenii se revoltă. Când cineva nu-și îndeplinește responsabilitățile, i se cere socoteală. Atunci când suntem nedreptățiți de altcineva, dorim să ni se facă dreptate. Toate aceste reacții par să aibă  sens pentru noi, deoarece izvorăsc din natura noastră umană, decăzută. Însă ele nu reflectă îndurarea lui Dumnezeu.

Mânia justă, precum cea manifestată de Isus când a răsturnat tarabele din Templu, nu este același lucru cu păcatul mâniei. Isus nu a fost lipsit de control sau ghidat de patimi. El era pe deplin responsabil și a căutat cu înflăcărare să-i îndemne pe oameni la o închinare cât mai sinceră, și aceasta pentru binele lor. Numai un suflet curat, consumat de iubirea față de Dumnezeu, poate fi în măsură să împlinească un astfel de gest de mânie sfântă.

În momentul arestării lui Isus în Grădina Ghetsemani, frica l-a determinat pe Petru să se lase mânat păcatul mâniei când și-a scos sabia și a tăiat urechea unui slujitor. Isus, însă, a mers dincolo de dorința de dreptate și a arătat milă, vindecând urechea slujitorului și spunându-i lui Petru: „Pune-ţi sabia în teacă! Oare să nu beau potirul pe care mi l-a dat Tatăl?”. (In 18,10). Misiunea lui Isus a constat în mântuirea sufletelor. El nu a căutat să se apere în fața nedreptății, făcându-i imediat răspunzători pe ceilalți și condamnându-i. El a cunoscut și a acceptat imaginea de ansamblu cu privire la milostivirea dumnezeiască.

Cu toții trebuie să îl imităm pe Isus și să acceptăm chiar și nedreptatea. Când reușim să facem acest lucru, se dezlănțuie în noi o mare forță spirituală. Această forță este mult mai profundă decât cea de a trage pe cineva la răspundere și de a recurge la condamnări. Forța spirituală a îndurării și a iertării, care se manifestă prin suportarea răbdătoare a nedreptății, are puterea de a transforma mințile și inimile celorlalți și de a le întoarce spre Dumnezeu. Condamnarea însă nu o face.

Foarte asemenea cu lăcomia spirituală, supărarea sau mânia spirituală se poate ivi mai ales atunci când se impune un anumit sacrificiu în viața noastră și bucuria spirituală se diminuează sau dispare. Cei care s-au bucurat mult timp mângâierile lui Dumnezeu pot descoperi la un moment dat că aceste mângâieri dispar sau scad în intensitate. Când se întâmplă aceasta, unii pot deveni iritați și frustrați. Aceste persoane ar trebui să înțeleagă că răbdarea în viața spirituală aduce beneficii cu valoare veșnică, care sunt mult mai mari decât mângâierile spirituale imediate. Unii sfinți au petrecut zeci de ani îndurând condiția de ariditate spirituală, dar au perseverat, în ciuda a toate cu fidelitate față de voința lui Dumnezeu.

De pe Cruce, Isus a strigat: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Lc 23,34). Dacă Fiul lui Dumnezeu a putut să ierte și să-l roage pe Tatăl să-i ierte pe cei care l-au ucis, acest lucru ne îndeamnă pe toți să avem capacitatea de a ierta. Îndurarea întrece nivelul strict dat de rațiunea omenească, solicitând un nou nivel de înțelepciune, spirituală, care se poate dobândi doar prin Cruce.

Meditați la cuvintele lui Isus de pe Cruce. Faceți-le să fie ale dumneavoastră. Gândiți-vă la cei față de care încă purtați ranchiună și rostiți, în rugăciune, aceste cuvinte în ceea ce-i privește. Faceți-o din nou și din nou, imitând exemplul oferit de Domnul pe Cruce.