IDOLUL CĂZUT

Un muncitor care mersese la munte dădu la un moment dat peste un păun. După mai multe încercări, reuși să-l prindă. Satisfăcut și mândru, îl duse acasă și, neavând un loc mai potrivit unde să-l pună, hotărî să-l lase în ogradă, la olaltă cu găinile.

Găinile, văzând penajul și coloritul păunului, rămaseră înmărmurite. Îl priveau ca pe o ființă venită de pe o altă planetă. Aproape că îl considerau o ființă divină.

Nou-sositul se „umfla în pene” printre îndepărtatele sale rubedenii.

Sosi momentul „rației”. Muncitorul aruncă la păsări grăunțe și buruiană. Acea minunăție de pasăre, flămândă, se aruncă asupra mâncării ca oricare altă găină. Scena la care asistaseră le dezamăgi pe găini: acea minunăție de pasăre avea nevoie să-și umple gușa la fel ca ele; asemenea lor, era dependentă de hrană. Admirația se transformă în decepție și dispreț. Se luară la ciupit cu păunul și-i smulseră penele. Iar cel care cu puțin timp mai devreme stârnea admirație, acum, fără pene și decolorat, stârnea milă și arăta ridicol.

Atunci când aplauzele ne gâdilă auzul, este bine să ne amintim de greșelile și mizeriile noastre. Aceasta ne ajută să evităm leșinul.

Nu suntem ceea ce părem a fi. Suntem ceea ce suntem înaintea lui Dumnezeu. Viziunea Domnului este adevărata viziune.