INIMĂ BUNĂ

Pablito se uita la televizor, când mama sa îl strigă:

– Pablito, cine a luat din frigider prăjitura pe care trebuia să o servesc prietenelor mele în după-amiaza asta?

Pablito răspunse:

 – Eu, mamă. I-am dat-o unui copil înfometat.

Mama reluă:

– Foarte bine, fiule. Mă bucur că ai o inimă atât de mare. Dar cine era acel copil?

El răspunse:

– Eu, mamă!

Mama copilului se gândea că fiul său avea o inimă foarte mare. În realitate, ceea ce avea era un apetit foarte mare.

Se poate face bine căutând să remediezi nevoile celuilalt, însă, de asemenea, se poate face bine pentru a afla propria satisfacție. Este bine și plăcut să simți bucurie atunci când faci bine, dar nu mai este atât de bine să faci binele pentru a afla satisfacție în el. În cazul acesta,  în loc de dragoste benefică față de aproapele, ceea ce ai este amor propriu.

Nu este întotdeauna ușor să ai intenții curate și drepte, însă aceasta dă o nouă valoare binelui pe care-l faci. Trebuie să facem binele, adică ceea ce trebuie să facem, chiar dacă uneori facem în silă. De asemenea, trebuie să facem binele, chiar dacă nu simțim satisfacție în a-l face. Nu trebuie să încetăm de a-l face, chiar dacă, prin împlinirea lui, nu simțim satisfacție.