INSTINCT MATERN

O femeie, mamă a șase copii, dintre care unul preot, ajungând la vârsta de optzeci de ani, suferă o gravă demență senilă. Începând din acel moment, capul a încetat de a o mai ajuta.

Într-o zi, una dintre fiicele sale era cu un cățel în brațe. La un moment dat, ca să lucreze puțin, i-a spus bătrânei sale mame:

– Ține-mi puțin cățelul, că mă duc să fac ceva și mă întorc îndată.

Când s-a întors, mama sa mângâia cățelul, ca și cum ar fi încercat să-l adoarmă, în timp ce îi repeta: „Tatăl nostru care ești în ceruri…”.

Faptul de a ține cățelul în brațe a trezit în bătrânica instinctul său de mamă. Însă instinctul mamei care a fost întotdeauna: o mamă profund creștină.

Acea bună mamă, în demența sa, îl trata pe câine ca și cum ar fi fost copilul său, ca și cum ar fi avut suflet. Astăzi, din păcate, multe mame își educă pe copiii lor ca și cum nu ar avea suflet, ca și cum, să-mi fie cu iertare, ar fi câini.

Câte mame îi învață pe copiii lor să se roage? Câte îi învață să se gândească la Dumnezeu și la cer?