INTENS ȘI ORDONAT

La întâlnirea dintre americani și andaluzi, cu motivul bazei de la La Rota (sudul Spaniei), părea ca și cum două grupuri umane în aparență egale, cu necesități asemănătoare – a mânca, a bea, a iubi, a râde -, ar fi separate de un abis de incomprehensiune. Atunci când un andaluz auzea că i se ofereau atât de mulți bani – mulți pentru cum era obișnuit să primească – ca să lucreze de la 9.00 la 17.00, înțelegea că trebuia doar să fie prezent acolo acele opt ore. Pentru american,  în schimb, însemna că trebuia să lucreze în tot acest timp. Surprizele au fost nenumărate. L-am auzit pe un șofer plângându-se într-o tavernă din Cadiz… 

– Ajung cu camionul la chei… Îi las ca să-l încarce și intru  într-o tavernă, ca să beau un pahar, normal, nu? Ei bine, vine un yankeu care rupea puțină spaniolă și-mi spune: „Dumneavoastră nu lucrați ca șofer? Ce faceți aici? ” „Beau un pahar – spun. Vrei și tu? ” „Și răspunde împuțitu’: «Nu-i vreme de pahar, ci de muncă»”. „Bine, dar ce vrei dumneata să fac în timp ce-mi este încărcat camionul?” Și spune tipul: „Ia alt camion și du-l la stație”. Și așa am petrecut toată dimineața, săltând din camion în camion ca un greier, fără să pot bea măcar o cafea. Asta nu-i muncă! Îți vine să crapi, nu alta!

Una e să fii prezent și alta e să muncești.

Este posibil ca, în anumite cazuri, cuiva să i se ceară doar să fie prezent. Domnul ne cere mai mult: ne cere să muncim. Și noi înșine, de asemenea, ne cerem mai mult: trebuie să dăm randament.