IOAN PAUL AL II-LEA, CEL MARE

S-a întâmplat în timpul pregătirilor Congresului asupra acțiunii catolicilor în Inchiziție. Aș puncta ca rod aparte cererea publică de iertare din partea papei pentru daunele cauzate de catolici în legătură cu Inchiziția.

După cum este obiceiul, au fost chemați mulți experți la Roma, fără deosebire de religie, rasă sau sex. Acolo a mers și un istoric spaniol, protestant. După câteva zile de expuneri și concluzii, participanții au fost invitați la o audiență privată cu Papa Ioan Paul al II-lea.

Acest om, fiind protestant, se gândi că nu venise să-l vadă pe papa, întrucât se afla la un congres. În timpul nopții s-a tot gândit și nu îndrăznea să-i spună soției sale, care era cu el la hotel. Astfel, contrar opiniei sale și dorind să o mulțumească pe soția sa, în ziua următoare se răzgândi și hotărî să se înscrie și el.

După clasica așteptare scurtă din anticameră, au fost chemați la audiență. Odată intrați, acesta deschise ochii și, încet-încet, căzu în genunchi la pământ. Atunci când soția, surprinsă, se duse să-l ajute să se ridice, îi spuse că nu îl vede pe papa, ci pe Cristos. Întreaga audiență a fost pentru el o adevărată vale de lacrimi. Și cel care intră protestant ieși de acolo catolic.

Cineva spunea că sfinți sunt aceia care lasă să treacă lumina. Lumina este Cristos și fiecare sfânt ne oferă această lumină cu o tonalitate distinctă, conform propriei sale personalități.

Intensitatea luminii depinde de sfințenia, de dăruirea fiecăruia. Se petrece la fel ca și cu ferestrele: cu cât mai mult loc se face în perete, cu atât mai multă lumină lasă să intre. Cu cât mai mult cineva se golește pe sine, cu atât se vede mai mult Cristos în el: „Trebuie ca el să crească, iar eu să mă micșorez” (In 3,30).

Dăruirea lui Ioan Paul al II-lea a fost totală. Pentru aceasta, văzându-l, se vedea Cristos.

Dar văzându-mă pe mine?

Doamne, fă ca atunci când mă privesc pe mine, să te vadă pe tine!