IUBIREA SE CÂȘTIGĂ

Tatăl lui Friedrich al II-lea al Prusiei nu a excelat în a avea o atitudine agreabilă față de viață. Nu-l interesa aproape nimeni și nimic, nici măcar familia sa. Duritatea caracterului său era atât de mare, încât toti supușii fugeau de el.

Fiind în vârstă, obișnuia să se plimbe singur pe străzile Berlinului. Se povestește că, în timpul unei astfel de plimbări, un cetățean îl văzu venind și încercă să scape de monarh luând-o pe sub un portic.

– Hei, tu! îi strigă regele. Unde crezi că mergi?

– Acasă, Maiestate, răspunse nervos omul.

– Asta-i casa ta? îl întrebă monarhul.

– Nu, Maiestate. 

– Atunci, de ce cauți să intri aici?

– Ei bine, Maiestate, spuse omul șovăitor, îngrijorat că va fi luat drept hoț. Adevărul e că nu voiam să dau ochii cu dumneavoastră.

– De ce? întrebă regele.

– Pentru că mi-e frică de dumneavoastră, Maiestate.

Atunci, regele ridică bastonul pe care-l folosea pentru a merge și, îndreptându-l către om, îi spuse:

– E de înțeles că nu trebuie să-ți fie frică de mine, nefericitule, ci că trebuie să mă iubești!

Nu putem obliga pe nimeni să ne iubească. Iubirea se câștigă, nu se impune. Dacă îi tratăm cum nu se cuvine pe ceilalți, vom obține doar ca ei să-și piardă încrederea în noi și să se îndepărteze de noi. Ar fi cinic din partea noastră să pretindem a fi iubiți tocmai de cei care ar fi victimele caracterului nostru insuportabil.

„Sămânța care este udată mai devreme sau mai târziu va încolți”. Să semănăm sămânța iubirii, începând chiar de astăzi, cu familia noastră, cu prietenii, colegii sau vecinii și putem spera că vor ajunge să ne iubească.