LIPSA DE CREDINȚĂ DIN NAZARET
LECTURA I
Pe cel pe care îl iubeşte, Domnul îl pedepseşte.
Citire din Scrisoarea către Evrei 12,4-7.11-15
Fraţilor, luptând contra păcatului, voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge 5 şi aţi uitat sfatul care v-a fost dat ca unor fii: “Fiul meu, nu refuza disciplina Domnului şi nu te descuraja când eşti mustrat de el! 6 Căci pe cel pe care îl iubeşte Domnul îl pedepseşte şi îl bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte!” 7 Ceea ce înduraţi este spre învăţătura voastră. Dumnezeu vă tratează ca pe nişte fii; căci care este fiul pe care tatăl nu-l pedepseşte? 11 Orice pedeapsă nu pare să fie pe moment bucurie, ci întristare; dar mai târziu aduce, în schimb, celor care au fost încercaţi de ea, rodul dătător de pace al dreptăţii. 12 De aceea, îndreptaţi mâinile moleşite şi genunchii fără vlagă 13 şi faceţi drumuri drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel şchiop să nu se abată, ci mai degrabă să se vindece! 14 Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţenia fără de care nimeni nu-l va vedea pe Domnul! 15 Vegheaţi ca nimănui să nu-i lipsească harul lui Dumnezeu, pentru ca nicio rădăcină de amărăciune să nu crească provocând tulburare şi prin ea să se molipsească mulţi!
Cuvântul Domnului
PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 102(103),1-2.13-14.17-18a (R.: cf. 13)
R.: Domnul ne iubeşte ca un tată pe copiii săi.
1 Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul
şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt!
2 Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul
şi nu uita nicicând de binefacerile sale! R.
13 Aşa cum un tată îşi iubeşte copiii,
aşa îi iubeşte Domnul pe cei care se tem de el.
14 Căci el ştie din ce am fost plăsmuiţi
şi nu uită că suntem ţărână. R.
17 Dar îndurarea Domnului rămâne din veac şi până-n veac
peste cel care de el se teme
şi dreptatea lui peste copiii copiilor lor,
18a peste cei care păzesc alianţa sa. R.
ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 10,27
(Aleluia) “Oile mele ascultă glasul meu, spune Domnul; eu le cunosc, iar ele mă urmează”. (Aleluia)
EVANGHELIA
Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 6,1-6
În acel timp, Isus a ieşit de acolo şi a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. 2 Fiind zi de sâmbătă, Isus a început să înveţe în sinagogă şi mulţi dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: “De unde toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste minuni care se fac prin mâinile lui? 3 Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda şi Simon? Şi surorile lui nu sunt oare aici, la noi?” Şi se scandalizau de el. 4 Dar Isus le-a zis: “Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui”. 5 Şi nu a putut face acolo nicio minune, decât doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. 6 Şi se mira de necredinţa lor. Apoi, cutreiera satele din jur învăţând.
Cuvântul Domnului
Doamne Dumnezeule, nădăjduiesc că lipsa mea de credință sau credința mea șubredă să nu constituie niciodată obstacole în calea intervențiilor Tale în viața mea. Întărește-mi credința și dăruiește-mi înțelepciunea Cuvântului tău și caritatea Duhului tău.
Cei patru verișori ai lui Isus
Cine sunt „frații lui Isus”? Evangheliile duupă Sfinții Marcu și Matei îi identifică pe Iacob și Iosif, menționați aici, ca fii ai „celeilalte Marii” (vezi Mc 15,37, 40-41, 47; 16,1; Mt 27,55-56, 59-61; Lc 24,10). După moartea lui Isus, Iacob a devenit în cele din urmă liderul Bisericii din Ierusalim și era cunoscut ca „Iacob, fratele Domnului” (Gal 1,19). Evanghelia după Sfântul Ioan se referă la „cealaltă Maria” ca la „Maria, soția lui Clopa”. Clopa este identificat de tradiție ca fiind fratele lui Iosif, soțul Mariei, mama lui Isus. Acest lucru înseamnă că așa-numiții patru „frați” ai lui Isus nu sunt frați de sânge, ci mai degrabă rudele sale apropiate. Ei sunt verișorii săi și sunt copiii Mariei și ai lui Clopa. Doi dintre acești patru veri, Iacob și Simon, au devenit primii episcopi ai Ierusalimului. Eusebiu scrie: „După ce Iacob cel Drept a suferit martiriul [în anul 62 d. Cr.] pentru același motiv ca și Domnul, a fost numit episcop Simon, vărul său, fiul lui Clopa, pe care toți l-au propus pentru că era un alt văr al Domnului”. Ca și fratele său Iacob, Simon a suferit martiriul în timpul domniei împăratului Traian.
Lipsa de credință
Scopul relatării lipsei de credință a celor din Nazaret este de a arăta că, în timp ce puterea dumnezeiască a lui Isus și îndurarea divine sunt nelimitate, oamenii pot fi împiedicați să se bucure de puterea și îndurarea sa prin refuzul lor de a crede în el (Healy, The Gospel of Mark, 111). La început, oamenii din Nazaret au fost impresionați de înțelepciunea lui Isus și de faptele sale mărețe. Dar uimirea și admirația lor inițială s-au transformat curând în poticnire și scandalizare față de Isus. Ideea că un simplu tâmplar din orașul natal ar putea inaugura Împărăția lui Dumnezeu era scandaloasă pentru ei. Ei erau prea atașați de ideea pe care o aveau despre cum acționează Dumnezeu , iar acest lucru a devenit un obstacol în calea mărturisirii credinței față de Isus. Când Isus îi va trimite pe apostolii săi, aceștia vor întâlni oameni care îi vor primi cu credință, dar și oameni care îi vor respinge doar pentru că erau niște foști simpli pescari și chiar vameși păcătoși.
Răbdători în încercări
Scrisoarea către Evrei ne învață că suferința este o parte inevitabilă și indispensabilă a vieții creștine. Autorul ne invită să contemplăm și să înțelegem suferințele noastre ca o formă de disciplinare care provine de la Tatăl nostru iubitor, care, prin faptul că ne permite nouă, copiilor săi, să suferim și să suportăm încercările, ne pregătește să participăm pentru gloria divină. Isus a devenit desăvârșit prin suferință (Evr 2,10). „Încrederea filială și ascultarea lui Isus în fața suferințelor insuportabile au fost cele care i-au rafinat natura umană până la o perfecțiune fără margini. Acum Scrisoarea către Evrei arată mai cum desăvârșirea lui Isus ne privește și pe noi”. (Healy, Hebrews, 262). Isus ne conduce și, atunci când rămâneți uniți cu el, ne face părtași la gloria lui Dumnezeu. Disciplinarea părintească a lui Dumnezeu a desăvârșit natura umană a Fiului său și, în același fel, ne transformă în fii și fiice credincioși și ascultători. Ca răspuns la măsurile de disciplinare ale lui Dumnezeu, nu ar trebui nici să le disprețuim, nici să cădem în deznădejde. Ar trebui să prețuim foarte mult suferințele noastre pentru că ele sunt un semn că Dumnezeu ne iubește: „Căci pe cel pe care îl iubeşte Domnul îl pedepseşte şi îl bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte!” (Evr 12,6). „Dumnezeu permite suferința pentru că îi pasă profund de creșterea copiilor săi până la maturitate deplină” (Healy, Hebrews, 263). Trebuie să îndurăm suferințele și încercările noastre ca pe o metodă de disciplinare, știind că Dumnezeu le folosește pentru a ne desăvârși în această viață și să ne pregătească pentru gloria vieții veșnice care ne așteaptă.
Doamne Isuse, Tu ai suferit și ai fost desăvârșit în natura omenească prin ascultarea plină de iubire. Ajută-mă să suport suferința ce-mi apare în cale și să fiu victorios în momentele de ispită și încercare.
Sunt atașat de propriile mele idei despre cum ar trebui să actioneze Dumnezeu în viața mea și în lume? Adopt calea umilinței și a încrederii deschisă de Isus? Înțeleg suferința ca fiind ceva ce Dumnezeu permite să existe în viața mea sau cred că este ceva ce Dumnezeu ar trebui să prevină întotdeauna în ce mă privește?
Material pregătit după o traducere și adaptare a unui text publicat pe site-ul:
Urmăriți și: