MERIT ȘI MOȘTENIRE

Isabela a II-a i-a oferit titlul de „Marchiz de Castillejos” generalului Juan Prim y Prats. După ceremonie, un nobil de neam prost se apropie de el și-i spuse cu oarecare ironie:

– Marchize, acum dumneata și cu mine suntem egali.

Generalul, care cunoștea obârșia acelui om mare al Spaniei, îi răspunse:

– Nu, domnule, eu mă pot compara cu cel din neamul dumitale care a dat naștere titlului pe care dumneata îl porți. Eu sunt egal cu străbunicul dumitale, care a câștigat demnitatea, nu cu dumneata, care te-ai limitat la a o moșteni.

Când un om mândru se fălește cu calitățile sale, cu înzestrările sale, devine insuportabil. Însă atunci când se fălește nu cu ceea ce el a dobândit, ci cu ceea ce alții i-au dat, cu ceea ce a moștenit, devine ridicol.

De câte ori haina tatălui nu stă anapoda pe fiu, îi este mică! În loc să pretindă și să ceară să fie tratat în conformitate cu haina pe care a moștenit-o, ar fi mai demn și mai rezonabil să caute să o umple, să ajungă la înălțimea înaintașilor.

„Noblețea obligă”. Suntem fii ai lui Dumnezeu. E loc de o noblețe mai mare?