MIRACOLUL BUCURIEI

Citirea operei „Patruzeci de ani la Cercul Polar” a părintelui Segundo Llorente reprezintă o rafală de bucurie care trece prin casele care o au, ca un miracol reînnoit de fericire. Este, practic, unul dintre acele miracole pe care, în timp ce agoniza, i-a cerut fratele său să continue să le facă din cer.

– Dar tu crezi – bolborosi agonizantul – că în cer voi porunci?

– În cer – insistă fratele – poruncesc prietenii lui Dumnezeu. Iar ochii lui Segundo Llorente sclipiră pentru ultima oară:

– În asta nu vreau să mă depășească nimeni!

Persoanele, ținând cont de modul nostru de a trata cu ele, le grupăm în diferite categorii:

Cunoscuții: Știm cine sunt și, în cel mai fericit caz, le știm chiar și numele. Dar nimic mai mult. Nu știm nimic despre gusturile, problemele, preocupările lor.

Vecinii: Deja știm ceva mai mult. Cel puțin știm unde locuiesc și cum trăiesc.

Prietenii: Despre ei știm aproape tot ceea ce o ființă umană poate ști despre celălalt: suferințe, bucurii, vise…

Și Dumnezeu este persoană. În ce categorie îl situez pentru mine: cunoscut, vecin, prieten…? În a fi prieten cu Dumnezeu nu vreau ca nimeni să mă depășească. Într-adevăr?