MOISE

Faraonul Egiptului a poruncit întregului său popor să-i arunce în apa fluviului pe toți copiii evreilor, păstrându-le doar pe fete.

O familie ebraică a avut un fiu. Nemaiputându-l ascunde, l-au așezat pe copil într-un coș din papirus și l-au ascuns printre stufărișul de pe lângă mal. Sora micuțului urmărea si vadă ce se întâmplă. 

A venit să se scalde fiica faraonului, a văzut coșulețul și a trimis să-i fie adus. Deschizându-l, a aflat copilul plângând și i s-a făcut milă de el. Atunci sora micuțului s-a oferit si caute o doică evreică. Fiindu-i permis din partea prințesei, aceasta a adus-o chiar pe mama sa și a copilului.

Fiica faraonului a oferit bani „doicii”, ca să-l crească.

Când a mai crescut, prințesa l-a luat la ea. Aceasta l-a adoptat ca fiu și i-a pus numele de Moise, care înseamnă „salvat din apă” (Ex 2).

Acea adopție presupune un salt incalculabil în viața lui Moise. Ce sclav evreu ar îndrăzni să se considere fiu al faraonului și să aștepte, să pretindă ca el însuși și ceilalți să-l trateze ca atare? Iar faraonul nu este Dumnezeu! De la a fi destinat sclaviei și morții trece la a trăi și împărăți. Trece de la a fi dintr-o familie de sclavi la a fi membrul familiei regale.

Adopția omenească îl schimbă pe cel adoptat în exteriorul său: drepturile sale, circumstanțele vieții sale… Nu-l schimbă în interior: continuă să fie același care era și înainte.

Adopția divină, invers: ne schimbă în interior, chiar dacă în exterior nu se observă, nu apare. Din membrii unei familii de creaturi intrăm în familia divină: ne introduce în familia lui Dumnezeu, în Preasfânta Treime.

În această familie vom trăi și ne vom bucura pentru toată veșnicia. Viața noastră de pe pământ are ca obiectiv să învățăm, să ne pregătim, să ne obișnuim a trăi în familia lui Dumnezeu.