MURIND, NU UCIGÂND

Constantin cel Mare, care în anul 313 a promulgat Edictul din Milano, recunoscându-le creștinilor libertatea de a-și profesa credința, era un om drept. După convertirea lui, aproape de sfârșitul vieții, consilierii săi îl întrebau:

– Stăpâne, ce facem cu păgânii care refuză să-l recunoască pe Cristos? Îi ucidem?

El le răspundea:

– Liniștiți-vă. Dacă e de îndurat moartea pentru el, se îndură, dar niciodată să nu fie dat la moarte cel care nu vrea să o facă. Tocmai în aceasta constă doctrina și învățătura sa.

În momentul înălțării sale la cer, Domnul i-a trimis pe apostoli să cucerească lumea întreagă. Misiunea pe care o încredința acelei mâini de oameni, analfabeți și săraci, văzută cu ochi omenești, era ceva asemănător  cu ceea ce avea de gând să facă Don Quijote. Câteva zile după aceea, primeau inspirația Duhului Sfânt și se lansau în misiune. 

Două sute sau trei sute de ani mai târziu, urmașii lor umpleau pământul.

Cum au cucerit această lume? Nu prin forță, nici ucigând. Creștinismul nu s-a extins ucigând, ci murind: „Sângele martirilor a fost sămânța creștinilor”. Căile lui Dumnezeu sunt foarte diferite de căile oamenilor.