NĂRAVUL DIN FIRE... (N-ARE LECUIRE)

Francois Rabelais, care, pe lângă călugăr, era și medic, nu și-a pierdut niciodată excelentul simț al umorului. Aflându-se pe patul de moarte, veni să-l viziteze preotul care obișnuia să-l îngrijească. Era un preot care avea faimă de om grosolan și cam sărac cu firea. Înainte de a-i da sfânta Împărtășanie, îi spuse:

– Ți-l aduc pe Domnul Dumnezeul nostru care vrea să coboare la tine pentru a se întâlni cu tine. Îl recunoști, fiule, și mă recunoști și pe mine?

– Îl recunosc pe Domnul meu – răspunse Rabelais – și îl recunosc și pe animalul de povară pe care vine călare.

Simțul umorului este un mare dar al lui Dumnezeu. Ajută în suportarea greutăților și face viața proprie și a celorlalți mai bucuroasă.

Își are fundamentul în fizionomia și în caracterul fiecăruia, însă poate fi cultivat și este bine să fie cultivat. Credința – trăită – ajută foarte mult în dezvoltarea sa. La lumina credinței și în perspectiva veșniciei, toate cele de aici, din viața pământească, au o importanță relativă: au valoare în măsura în care valorează pentru veșnicie. Durerea, suferința, inclusiv moartea, dacă sunt privite cu ochii credinței, se transformă în autentice comori. Ceea ce ne-ar face să suferim ajunge să devină un motiv de bucurie.