NICI CREDNȚĂ, NICI UMBRELE

Într-un sat castilian, într-un an cu o „secetă îndârjită”  credincioșii apelează la paroh, ca să facă „procesiune pentru a cere ploaia”.

Duminică, la slujbă, preotul le vorbește despre puterea rugăciunii făcute cu credință și despre necesitatea credinței la eficacitatea rugăciunii. 

În după-amiaza zilei stabilite pentru procesiune, biserica era ticsită de lume. Parohul se uită insistent la fiecare în parte. Apoi le spune:

– Veniți să-i cereți lui Dumnezeu ca să plouă și, cu siguranță, sunteți convinși că vă va asculta. Însă, curios, având atâta credință că va ploua, nici măcar unul nu și-a luat umbrela cu el.

Dar eu aș lua umbrela? Cu ce fel de credință apelez la Domnul? Într-adevăr mă încred mai mult în Dumnezeu decât în mine însumi? 

Câți creștini nu au încredere mai mare în polița de asigurare pe viață decât în Dumnezeu! Câți nu-și pun speranța mai mult în pariuri decât în Providența divină!