NU ARE ROST

Un puști de patru ani, întorcându-se de la grădiniță, îi spune mamei sale:

– Mamă, nu merită să merg la grădiniță. Dacă tot nu știu să citesc, nici nu știu să scriu, iar doamna nu mă lasă să vorbesc… de ce să mă mai duc?

Raționamentul copilului este limpede și logic: ceea ce acolo se face – a citi și a scrie – el nu știe să facă; iar ceea ce el știe să facă – să vorbească – nu este lăsat să facă. În consecință, acela nu este locul lui.

Problema este că se pleacă de la o premisă falsă: grădinița, școala, nu este doar pentru a face ceea ce se știe a face, ci pentru a învăța ceea ce nu se știe.

Același lucru se întâmplă și cu viața: este o școală continuă. Este rău atunci când cineva se declară satisfăcut cu ceea ce știe deja.

Aici, în viață, ne aflăm pentru a învăța să facem mai mult și, mai ales, pentru a învăța să facem mai bine ceea ce deja facem.

Nu putem spune: „ajunge”. Cât timp trăim, putem și trebuie să ne îmbunătățim. Mulțumiți? Da! Satisfăcuți însă? Niciodată!