„NU NE ÎNVAȚĂ SĂ MURIM”

O femeie de vreo șaizeci și ceva de ani murea după o suferință de câteva luni. Era o femeie inteligentă și de o finețe sufletească extraordinară. Într-o zi, la puțin timp după ce s-a împărtășit, o fiică de-a sa o găsește plângând. Îngrijorată, o întrebă ce are, iar mama îi spuse:

– De ce oare sunt atât de bleagă? Nu știu să-i spun Domnului lucruri frumoase.

Fiindcă acea bună femeie, vorbind cu preotul care o îngrijea, îi spunea lamentându-se: „Nu suntem învățați să suferim, nici nu suntem învățați să murim. Suntem educați ca și când nu ar trebui să suferim niciodată și am trăi pentru totdeauna. Asta nu-i bine”.

Nu e bine, pentru că este fals.

Nu este vorba de a ne gândi mereu la moarte. Însă este absurd a pretinde să eviți realitatea cea mai sigură pe care o deținem.

Viața și moartea sunt cele două fațete ale aceleiași realități: nu există viață fără moarte, nici moarte fără viață. A învăța să mori înseamnă a învăța să trăiești. Și nu se știe a trăi dacă nu se știe a muri.