NUMELE

Un copil de vreo șapte ani, mutându-se părinții săi din oraș, a trebuit să se mute și el de la școală. La trei sau patru zile de la mutare, pe mama sa o surprind bucuria și entuziasmul micuțului la noua școală. Într-o zi, îi spuse:

– Mi se pare mie, sau școala asta nouă chiar îți place mai mult decât cealaltă?

– Mult mai mult – răspunse micuțul imediat.

– Și de ce îți place mai mult asta?

– Pentru că aici mă cheamă pe numele meu.

– Și cum te chemau la cealaltă școală?    

– La cealaltă școală îmi spuneau „următorul”.

Numele este termen de distincție, semn de identitate, de libertate. Acolo unde se vrea ștergerea identității și a libertății – lagărele de concentrare -, se folosește un număr în loc de nume.

Dumnezeu mă cheamă pe numele meu: vocavi te nomine tuo: „Te-am chemat pe numele tău” (Is 43,1). Îmi respectă personalitatea, pentru că mă respectă și mă iubește.

Pe apostoli i-a chemat pe nume, unuia chiar i-a schimbat numele din Simon în Petru, căutând un nume mai în acord cu ceea ce el este sau va fi, un nume care să exprime și să evidențieze mai bine identitatea, personalitatea sa.

Dumnezeu mă cunoaște și mă iubește cu numele meu, cu tot ceea ce numele meu poartă cu sine. Înaintea lui Dumnezeu Tatăl nu sunt un număr, nici „următorul”.